Durere de vanzare

Santem trecatori pe acest pamant. Cu totii santem muritori. Se moare in multe feluri, de la accidentele din mine, petrecute la sute de metri sub pamant, pana la explozia navetelor spatiale. Mai nou, se moare in atacuri teroriste. Putini sant cei ce mor de moarte buna cum se spune, ajunsi la varsta senectutii. O categorie privilegiata este a celor care chiar si ajunsi in acest punct par sa sfideze timpul si moartea. Cei mai multi, daca nu murim in accidente pe sosele, ne dam obstescul sfarsit acasa sau pe un pat de spital macinati de diverse boli.
O sursa aparte de materie prima pentru doamna cu coasa, sant erorile medicale, sau conditiile precare din spitalele noastre.
Dupa cum ne informeaza prestigiosul Dayli Mail, un calcul pur mercantil facut de agentiile de recuperare a tesutului uman, a stabilit pretul corpului uman la aproximativ 350 000 Lire sterline. O fi mult?, o fi putin?.
Un calcul inca si mai pragmatic ne arata ca daca evaluam organismul uman prin prisma pretului constituientilor sai chimici ajungem la “exorbitanta”suma de aproximativ 5 Euro, pentru un corp de 70 Kg.
Apare astfel legitima intrebarea: ce il face pe om atat de pretios ?.
Americanii au o vorba: “de Fisc si de moarte nimeni nu scapa”. Si cand spun Fisc, ma gandesc la bani. Tot la bani se gandesc si cei care cer despagubiri financiare care de multe ori depasesc o jumatate de milion de Euro, in urma mortii unei persoane din familie, cauzata de o eroare medicala, sau o neglijenta crasa cum a fost cazul victimelor de la clubul Colectiv.
Durerea pentru pierderea unei persoane dragi, este foarte greu de exprimat in cuvinte. Fiecare o traieste in felul sau. Unii dintre noi si-ar fi dat propria viata in schimbul vietii celui disparut.
Sant cazuri cand ai “norocul” sa nu mori in urma unui eveniment din cele de mai sus. Am folosit ghilimelele fiindca nu pot sa nu ma intreb de cat noroc poate fi vorba sa scapi cu viata, dar cu sechele care iti pot face restul vietii un calvar. Din punct de vedere financiar, in timpul spitalizarii si tot restul vietii dupa aceea, cheltuielile pot fi enorme si pentru cei mai multi, insurmontabile. Aceste victime sant absolut indreptatite sa ceara despagubiri, si sa le si primeasca. Poate la fel de indreptatiti sant si copiii celor disparuti, ramasi fara dragostea acestuia, fara sustinere morala si financiara. Dar ce faci atunci cand, asa cum se spune in popor, mortul de la groapa nu se mai intoarce? Ceri despagubiri materiale? O suma foarte mare de bani? Sa presupunem ca o si primesti. Si? Vor sterge acesti bani amintirea celui disparut? Vor face acesti bani ca durerea ta sa dispara? Vei putea in momentele cand te gandesti la cel disparut, sa ii spui “dragul meu (sau draga mea, dupa caz),odihneste-te in pace, fiindca noi aici pe pamant, am facut din moartea ta o afacere banoasa. Te-am vandut bine !”?
Este durerea de vanzare? Prin ce calcul meschin, negustoresc, stabilim valoarea absoluta a celui disparut?

Nostalgie

Cautand un anume gen de material documentar, intamplator am dat peste aceasta carte audio, evident o adaptare prescurtata, dar mai speciala prin faptul ca nu este o simpla lectura in fata microfonului. Ascultand, gandul m-a dus cu multi ani in urma, cand, daca locuiai intr-un orasel de provincie, televizorul era considerat un mare privilegiu, iar radioul era inca o raritate.
Nu stiu cum era in alte asemenea orasele de provincie, uitate parca de lume si timp, dar imi este inca viu in memorie faptul ca prin nu stiu ce minune, primaria de atunci instalase, in schimbul unei taxe lunare, in aproape toate casele din oras cate un difuzor conectat printr-o retea locala la o statie de amplificare aflata probabil in sediul primariei. Aceasta “inovatie tehnica” era folosita pe timpul zilei pentru retransmiterea postului central de radio, sau pentru difuzarea de informatii de interes local.
Va intrebati probabil care este legatura intre cartea audio de astazi, disponibila pe internet sau CD, si acea minune a tehnicii provinciale din acea vreme.
Ei bine, desi aveam un radio in casa, acesta “trona” in camera parintilor, in timp ce noi copiii, in camerele noastre, puteam asculta doar ceea ce se difuza prin reteaua locala. Desi invatasem destul de timpuriu sa citesc cursiv, si eram “client” permanent al bibliotecii ce functiona in incinta scolii, cea mai mare placere pentru mine era sa ascult la respectivul difuzor, doua emisiuni dedicate copiilor. Una zilnica, “Noapte buna copii” cred ca se numea, si care ne spunea in fiecare seara cate o poveste, iar alta saptamanala, ” Teatru la microfon”. Acestea erau momentele de vraja pentru mine, cand ascultam, iar imaginatia mea zburda in voie…
Anii au trecut. Tehnologii la care in acele vremuri nici nu visam, ne invadeaza astazi habitatul, am devenit dependenti de ele, dar farmecul acelor vremuri inca imi bantuie amintirile, inca trezeste in mine dorinta de a fi iarasi copil.

Istoria unei melodii

    Pana nu demult, am crezut ca Zaraza, o frumoasa melodie de dragoste pe ritm de tango, este creatie romaneasca, Intr-un fel, nu eram departe de adevar.    Totusi, de curand, cautand pe net muzica free pentru clipurile mele, cred ca am descoperit  adevarata  istorie a zarazei.  Nu este nici o greseala ca aici am scris “zarazei” cu litera mica, fiindca asa cum veti vedea, la origine, nu este nici pe departe numele  unei frumoase femei din acea epoca.

Dar, pentru a nu va plictisi prea mult, voi reproduce intocmai textul asa cum l-am gasit pe canalul utilizatorului YouTube, Antonius74.

“Tango-ul “Zaraza” compus de Benjamin Tagle Lara in 1929 interpretat de Ignacio Corsini cu acompaniament de ghitara. Inregistrare din acelasi an.

Blanca huella que, todos los dias,
clavado en el yugo, me ves picanear;
compañera del largo camino
las horas enteras te veo blanquear.
Mientras que, bajo el peso del trigo,
los ejes cansados los siento quejar,
yo, anudando mi pena a esa queja,
con cantos y silbos te sé acompañar.

¡A la huella, huella, zaraza,
huella, huella, guay!
Volverá la ingrata a su casa
andará por áhi…
Que si yo la viera, zaraza,
la hablaré, velay…
¡A la huella, huella, zaraza,
huella, huella, guay!

Buey zaraza, tus ojos tristones
mirando la huella parecen buscar
el milagro de aquellos pasitos
que al irse la ingrata no supo dejar.
Compañero que, unido conmigo
a un mismo destino, tenemos que andar,
seguiremos rastreando la huella,
la misma gue siempre la vemos blanquear.

1. Tangoul Zaraza s-a auzit prima oara in 1929 la Marele Concurs al Discului National Uruguai (Cine Teatro Cervantes din Montevideo) unde castiga premiul al doilea. In acelasi an este inregistrat de Jose Razzano (acompaniament de pian si chitara), Ignacio Corsini (acompaniament de chitare) si orchestra Francisco Canaro, avandu-l ca interpret pe Charlo. O alta inregistrare este a Orchestrei lui Rodolfo Biagi (cu Jorge Ortiz interpret) in 1941. Aceasta din urma este disponibila la adresa www.todotango.com impreuna cu versurile aferente.

2. Compozitor si textier al tangoului „Zaraza” este Benjamín Tagle Lara. Pentru conformitate la adresa mai sus amintita (www.todotango.com) se pot gasi, in original, partitura si versurile in limba spaniola. Lucru important, deoarece orice analiza a cuvantului „zaraza” trebuie pornita din spaniola si nu din alta parte, chiar daca acest cuvant se gaseste si in alte limbi (de exemplu in sarbo-croata inseamna „contaminare” „infectie”). Daca aruncam o privire sumara asupra textului original din limba spaniola putem observa ca „zaraza” apare in refren caligrafiat cu litera mica si nu cu majuscula, asa cum ar fi fost normal in cazul unui nume propriu. Daca incercam sa si intelegem textul, lucrurile se lamuresc, cuvantul „zaraza” este un apelativ pe care carutasul il da boului care-i imbatraneste, care i-a fost tovaras de nadejde si ale caror destine s-au impletit de-a lungul anilor:

“A la huella, huella, zaraza/ huella, huella guay!”… adica “Hai pe poteca, pe poteca boule / Pe poteca, hais!”

3. Socant? Nu, deloc. Mai socant e faptul ca cineva a putut atribui acest nume unei suave domnite. In fapt apelativul de “zaraza” este folosit in Argentina pentru animale si are o conotatie afectiva. Zaraza este un tip de material textil confectionat din bumbac, in sau canepa (cunoscut si sub numele de “creton”), la moda in ani ’20 ai secolului trecut, avand un imprimeu caracteristic. Carutasul din tangoul lui Tagle Lara isi cheama boul „zaraza” datorita unui desen similar materialului mai sus amintit de pe pielea animalului. De aici si caligrafierea cu litera mica. In general porecla face referinta la o anumita caracteristica fizica dar fara o conotatie peiorativa. E ca si cum ti-ai striga animalul de companie cu apelative de genul: “pielosule” sau “grasule” ori “surule”.

4. Tangoul “Zaraza” ajunge in Europa foarte repede, in 1930, prin intermediul actritei si cantaretei Sofia Bozan care il canta la Paris. Regizorul britanic de origine maghiara Alexander Korda il foloseste intr-un film de-al sau (acesta informatie este incompleta deoarece nu am reusit sa aflu, inca, titlul filmului). Probabil pe filiera aceasta ajunge si in Bucuresti unde este preluat de Cristian Vasile. Versurile, foarte frumoase de altfel, sunt creatia lui Nicolae Kiritescu caruia cuvantul “zaraza” ii sugereaza prin sonoritatea usor exotica o prezenta feminina. Astfel se ajunge ca in limba romana un cuvant plecat din lumea textilelor, apelativ pentru animale in spaniola argentinana, sa ilustreze o ciudata poveste de dragoste. “

Pastrand doar linia melodica, N. Kiritescu schimba povestea trista a unui taran, intr-o frumoasa melodie de dragoste cantata de mai multi cantareti din perioada interbelica, dar si mai tarziu.

Mai jos puteti asculta melodia in original.

oldman blog